Primul început

Un roman ongoing.

Protagonistul acestui roman, va scrie, la randul lui, un alt „Novel”, despre transformările și visele lui de a deveni bogat, fericit sau om de succes. Întotdeauna, timpul în romanul lui, va fi ziua de maine iar acțiunea va fi a unor persoane îmaginate, poate un pic erotizate, cu unele caracteristici ale unora reale. 
Timpul romanului, are loc la începutul zilei de maine, pentru că el nu poate reține trecutul, iar prezentul nu are valoare, pentru că speranțele devin greu realitate și este prea laș și leneș să le urmeze. Adevarul, este că, totul se petrece la sfarșitul viselor, moartea fiind trezirea. Realitatea acestor doua romane, se va confunda și vor deveni o singură realitate, practic ireală, pentru că se află în propriul vis, din care nimic nu se va reflecta în realitate.

Numele lui este Andrei Mihai. 
Andrei își urăște numele, pentru că i se pare neprietenos, iar prenumele, nu i se potrivește, dintr-un motiv necunoscut încă. Numele protagonistului din romanului său, va fi: Anonim Pierdut, din motive subiective.

Ideea romanului îi venise cu câteva zile înainte, când se afla în orașul facultății, pe care a abandonat-o, nu demult, dar promovându-o prin lipsă, datorită corupției, o facultate cu profil uman, căreia, nici nu merita să îi rostească numele, venindu-i înapoi pe gât un gust de birocrație și fabrică de bani. 
Pe când se afla în gara vechiului oraș numit „ARDE!”, secătuit de ultimile speranțe fără fond, stătea pe banca din fața trenului, care părea întruchipat a-i fi trecutul. Cu acel tren, trebuia să plece peste trei ore și jumătate. Prin oraș nu mai avea de ce să se plimbe, a văzut și a făcut tot ce era de făcut. Tot ce l-a înpins voința impulsivă să facă, în acel oraș plin de viață nocturnă, erau, în general, lucruri ilegale, gardienii sau paznicii orașului erau cu ochii în patru, așteptând să îl prindă pe un pas greșit. De fiecare dată scăpa fără urme, sau prin falsă convingere.

Ideea de a scrie un roman o avea, dar lipsea subiectul. Speranțele își dovedeau lipsa, chiar și prin această zvâcnire genială, și totuși, l-a impulsionat să sară de pe scaunul peronului și să-și aștepte plecarea în picioare, mergănd incitat de gand înainte și înapoi, în fața geamului, din dreptul locului, ales îmaginar. Erau singurele locuri din trenul gol, față în față. Pe locul din fața lui nu va sta nimeni, va fi ocupat de giozdan. Acel ghiozdan de supraviețuire, rupt din toate colțurile, prin crăpăturile căruia se observa îndesata încărcătură, indiferent decentă. 

 Într-o altă seară, spre noapte, septembrie, ziua a șaptisprezecea, anul 1913, (acțiunea se petrece în mileniul trei dar autorul preferă sa pună data cu o sută de ani în urmă, pentru că i se pare mai natural) înainte de ora opt și cinci zeci și două de minute, alerga dinou, spre acel ceva, de acel ceva, spre speranțele viitorului și dinspre fricile trecutului.

Începuse să îl doară picioarele, fuga, dura deja de o oră și ritmul înimii îl simțea din ce în ce mai slab. Inima lui bătea altfel decât a oamenilor normali, se auzea ca niște bubuituri în perete, în timp ce oamenilor normali, o simți și o auzi în ritmul pompării sângelui împins prin corp. Trebuia să se oprească, dar, încă nu s-a îndreptat destul de prezența fantomatică ce îl urmărea. Obijnuia să alerge pe mijlocul străzii și în acea seară, inevitapilul s-a întâmpat...
Un sentiment familiar l-a întâmpinat cu blândețe și a rămas împietrit exact în mijlocul acelei încrucișări de drumuri. Nenorocirea îl apuca doar atunci când simțea prezența, ce lasă o undă de viață trist muribundă, ca acel parfum fin, zânatic. Era perfect și i se potrivea unei singure persoane, persoana feminină perfectă, fată, dar în acelaș timp, și femeie, el a numit-o ”nici fată, nici femeie”. Întâmplarea făcea, că apărea în cel mai neașteptat moment și loc, dar de data asta, părea al simți atât de tare, de parcă era pentru ultima oară. Nu a cunoscut-o sau văzut-o nicioadată pe cea care îl poartă, iar singurul lui regret era că nu a avut măcar o dată curajul să întrebe, dacă era ea, oricare ar fi, deși a văzut-o în mai multe chipuri, recunoscute parcă, dintr-un deja-vu. Obosit și înmărmurit de frica ultimei sale prezențe, acesta, îl cuprindea cu o formă exagerat de reală, de foarte aproape. 
   Intersecția era pustie...
   Respirația îi rămăsese în loc, de părcă cineva l-a prins de gât și încerca să îi smulgă feroce aerul din pâmâni. Nu mai putea respira și crucea de sub el părea înfiptă în mijlocul universului, ce a rămas, și el, pe loc, privind rece, la acea imagine terifiantă. 
   Ultima particulă de parfum, i se evapora din nări cu durere, precum un nor strivit de soare. Imaginea din fața ochilor se înegrea, din cauza lipsei de oxigen în creier. Ultimul foton de lumină ce îi apăruse în fața ochilor era o particulă din imaginație, era corpul ei, acoperit de acea fină, pănză albă a fictivului palpabil parfumat. Din acel moment, această imagine era echivalată cu prezența morții. Știa, și simțea că va muri. Membrele și extremitățile îi erau deja inexistente, ieșite de sub contolul simțurilor, iar trupul începea să îl înțepe înfiorător și fără milă din toate părțile.
 Primele care au cedat, au fost picioarele, urma inevitabil o prăbușire. Căderea în genunchi, a fost ca o cădere din cer, dar nu simțea durerea în oasele julite și amorțite. Poziția de penitență cu spatele drept, capul pe spate, îndreptat cu privirea spre cerul neînstelat, cu mâinile prelinse pe lângă corp, părea o sfidare și în acelaș timp o implorare a divinului, era imaginea umilului suprem. Mima un srtigăt neajutorat la cer. Zruncinătura căderii i-a permis o mica, ultimă, respirație, trasă cu greu prin strămtoarea ce părea să blocheze sistemul respirator. Agonia momentului fusese ameliorată pentru o frântură de secundă, ce a trecut mai rapid ca un fascicul de lumină materializat în aceeași himeră. Din acel moment siguranța vieții, ce încă nu își găsea o crăpătură prin care să scoată sufletul și să îi părăsească trupul, i se stingea ca o lumânare în vânt. Se scurgeau ultimile granule de nisip dintr-o clepsidră ce și-a terminat timpul de scurs. În acel moment credea cu greu în existența sufletului, deși nu era singura, nici prima dată când îi simțea prezența. Teoria lui era că toate lucrurile care nu se văd, sunt veșnice, dar cum nu se văd, nu există. La fel și cu infinitul, pe care nu îl înțelegea matematic ci doar logic.

În acele momente detaliate de agonie, încă avea speranța că o mângâiere, similar ideoritmic maternă, pe spate, îl va elibera din acest iad. Acea mângâiere nu s-a lăsat mult așteptată. A apărut întâi, parcă, dinspre acea granită ce transcede imaginația, se apropia încet, spre real, ca o plimbare lină prin parc, pe sub răcoarea copacilor, avea un drum lung de parcurs, și nu se grăbea. În timp ce simțurile i se întorceau încet în trup, prezența acelei mâini, secundar disimulat familiare, a devenit fulgerător de reală, concomitent cu lumina ce a trecut prin fața ochilor ca o sclipire, dar care s-a întunecat și mai negru, din cauza groazei ce l-a cuprins știind că Era Ea!

 Ea, era!?

 Era prezența ei reală ce a venit să îl omoare și să îl plimbe spre moarte.

-Stai! Stai! Sunt Eu! Strigă ea. Dar frica, teribil, cutremurătoare îi cuprindea simțurile trepidante, proaspăt regenerate și îl poseda dureros. 
S-a trăntit din genunci, pe pământ, târându-se spre colțul dinspre care urma să implore mișelește, viața egală cu nonvaloarea.

Gândul la acel colț, l-a respins în picioare, sărind ca o torță îmbibată în cel mai periculos inflamabil lichid, atinsă de o firavă scânteie. Însuportabilitatea suferinței îl ridica de umeri în poziție de atac, frica s-a transformat, instantaneu în ură, iar în fața ochilor, avea senzația că vede umbra periculoasă a morții, după care alerga prin ceața neagră a fumului de tun, după care se azvârli sinucigaș, ca spre inamic. Disperat și lipsit de control, o umbră din acele momente îi lasă gândul gol de rațiune umplândul cu instinct animalic de ripostă. Credea că trupul i-a luat o poziție de pe care se pregătea o ofensiva inevitadilă și directă, de o eficiență precisă. Dar, în realitate, arăta ca un bolnav, abia ridicat din patul multor boli, stând sprijinit în picioarele lipsite de rigiditate.

-Mă bucur că ești bine, mă grăbesc, ne mai vedem. Replică Ea la acel salt surprinzător în picioare.

-Stai! Strigă el cu un țipăt surd, văzănd îndepărtarea acelei umbre lipsite de apărare, auzind doar pașii tiptili ai morții, îndepărtându-se. Corpul a început să se miște fără el, se întorcea, la rândul lui, îndepărtându-se de locul crucial. Mergea pe unul din multele drumuri care nu le cunoștea. Simțea că merge acasă dar în direcția greșită. Din îndepărtare, vedea o siluetă pe care încerca să o recunoască, era îmbrăcat din cap până în picioare în costum negru cu guler străns la gât. Înainte de a ajunge în dreptul lui, un alt pericol se îndrepta spre el.

EP.1.